Niobe - tragedia iluziei

Niobe, considerată mama primordială, fiica lui Tantal și soția lui Amfion, regele Tebei, avea multe lucruri pentru care mulțumea zeilor, dar de niciunul nu era mai mândră decât de cei șapte fii ai săi. Semnificațiile numărului șapte sunt diverse și încep să se contureze în concepțiile antice cu mult înainte de Pitagora. Șapte reprezintă patru (pământul) înmulțit cu trei (cerul), deci șapte reprezintă totalitatea universului în mișcare. Și într-adevăr, cei șapte Niobizi erau totul pentru mama lor, fapt ce a alimentat convingerea că Niobe este zeiță, datorită altui înțeles al numărului șapte, acela de viață veșnică. Dar acest număr nu este în totalitate unul vesel, căci el înseamnă trecerea de la cunoscut la necunoscut, anunțând încheierea unui ciclu. Din acest punct de vedere, numărul șapte poate fi interpretat și ca un anticipatio, așa cum orice bucurie nu durează o viață întreagă. Cea care era invidiată de poporul său, cea care nu a vrut să învețe nimic din sfârșitul crunt al Arachnei, pe care o cunoscuse în tinerețe, este urmărită încă de la început de fatum. Noră și nepoată a lui Iuppiter, de asemenea nepoata lui Atlas, frumoasa "digna dea", cum se autoproclamă, îndrăznește să subestimeze puterea zeilor "auditos", trecând la un atac direct îndreptat spre Latona, mama a Dianei și a lui Apollo. Dar ce o face pe frumoasa Niobe să afirme acest lucru? Manto, fiica lui Tiresias, moștenind de la tataă său darul prezicerii viitorului, îi îndeamnă pe locuitorii Tebei să se ducă să îi aducă Latonei și celor doi fii ai săi sacrificii. Văzând că altarele sale sunt părăsite în favoarea altarelor Latonei, Niobe face greșeala să o jignească și să vorbească ironic despre mama celor două zeități, spunând despre ea că pământul i-a refuzat un mic sălaș, și că doar lui Delos i-a fost milă de ea și a primit-o pe insula cu același nume. Aceasta este culpa, prezentă de altfel la orice metamorfoză ovidiană, pentru care trufașa Niobe va fi pedepsită. Totuși, culpa nu este în întregime a reginei Tebei. Tantalus, tatăl său, a fost și el la rândul său pedepsit fiindcă nu i-a cinstit pe zei și fiindcă i-a luat în derâdere. Deci, acest hybris poate fi unul moștenit, așa cum s-a întâmplat și în povestea Antigonei, care a plătit și pentru fapta tatălui său. Legătura este atât de puternică, încât putem spune chiar că această culpă a fost a Tebei, din cauza faptului că ambele nenorociri s-au întâmplat în aceeași cetate, Teba, și în ambele povești apare într-un fel sau altul numele proorocului Tiresias. În povestea lui Oedip, apare însuși Tiresias care marchează momentul în care începe să se afle toată drama, iar în tragica poveste a Niobizilor, apare Manto, fiica vestitului prooroc, a cărei intervenție reprezintă declanșarea intrigii. Urmează un adevărat discurs argumentativ al Niobei, care vrea să le demonstreze supușilor săi că nu e cu nimic mai prejos decât Latona, ci dimpotrivă. Este atât de sigură pe măreția ei, pe locul ei asigurat între zei, pe fericirea ei infinită,, încât riscă să facă o comparație care îi va aduce sfârșitul: care este diferența între o mamă cu doi copii și o mamă fără nici un copil? Am putea spune că Niobe nu avea prea multe cunoștiințe matematice, dar de fapt, ea a vrut să insinueze că Latona este incomparabil mai nesemnificantă decât regina Tebei, formosa et superba Niobe. Fiind conștiente de greșeala de neiertat a egocentristei mame, thebaidele părăsesc sacrificiile neterminate, dar continuă să venereze cu murmur tăcut divinitatea, în speranța că o vor mai îmbuna pe zeița jignită, lucru ce nu se va întâmpla. Indignați, Latona vorbește cu Diana și cu Apollo, spunându-le ce s-a întâmplat și fără să vrea anunță sentința Niobei: să rămână fără copii. Auzind rugămințile mamei lor, cele două zeități nici nu o lasă pe Latona să își termine vorba și își și iau zborul spre cetatea lui Cadmus. Pe când fiii Niobei erau pe cai, întrecându-se pe o câmpie întinsă, primul născut, Ismenos, avea să piară străpuns de o săgeată, apoi, spre drumul către râul Styx îl urmează unul câte unul Sipylus, Tantalus, Phaedimus, Alphenor, Damasichton și ultimul, Ilioneu, care l-a și înduioșat pe Apollo, însă doar după ce lansase săgeata, a murit făcându-și rugăciunea, cerând ajutorul tuturor zeilor, neștiind că nu trebuie să se adreseze chiar tuturor divinităților. Aflarea tragediei îl provoacă pe Ovidius să scoată la iveală cunoștiințele sale culese de pe meleagurile grecești, el realizând un climax subtil, dar impresionant, al cărui termeni sunt: fama (zvonul), dolor (durerea) și lacrimae (lacrimile).
Versurile următoare sunt încărcate din plin cu emoție, reprezentând foarte bine starea unei mame care tocmai a aflat că i-au murit fii. Multitudinea verbelor și adjectivelor cu conotații negative: fama mali în concordanță cu fecere ruinae, mirantem, irascentem exprimă în tocmai starea de șoc a Niobei. Cuvintele cheie sunt cele care reprezintă furia, mânia, ura și care se găsesc în tot poemul, încă de la început: polyptotonul ira- irașcentem, de asemenea antiteza animos-exanimes, felicissima-deriguit=congelat, și cuvinte care exprimă același lucru: deriguit-flet, sine sanguine = nihil est în imagine vivum. Cu ajutorul multor aliteratii (sine sanguine, natos natasque, marmora manant) și a homoioteleutoanelor (sine sanguine), a repetițiilor (rogat… rogat), a chiasmului (lumina maestis stant immota genis) care este și hiperbaton și a multor imagini vizuale și tablouri descriptive, Ovidius reușește să dea o anumită muzicalitate specială versurilor, care încântă auzul cititorului. De asemenea, putem remarca și mulțimea de rejeturi, care țin în suspans ideea și care țin trează atenția cititorului. Zeii i-au luat întâi fii, apoi soțul care a auzit vestea a preferat să îmbrățișeze moartea, ajungându-i pe fiii săi, în drumul lor spre Styx, lăsând-o pe Niobe fără niciun umăr pe care să își poată plânge tristețea, și povestea nu este nici de departe pe sfârșit.
Urmează un alt discurs adresat Latonei, care denotă trufia Niobei și nechibzuința acesteia și dă de înțeles că nu a învățat absolut nimic din lecția care abia i-a fost predată. De aceea, poate fi văzută ca o a doua culpă, pentru care însă vor plăti fetele ei. Reproșându-i mamei celor doi zei că tot Niobe este cea care învinge, fiindcă și după acel masacru, ea a rămas cu mai mulți copii decât are Leto, arcurile înveninate ricoșează spre Niobide. Ceea ce urmează, este începutul sfârșitului tragic al celei ce se credea zeiță. Poetul începe să îi separe pe restul oamenilor înfricoșați de Niobe prin folosirea adjectivului unam pentru a o desemna pe Niobe, iar omnes pentru ceilalți. În zadar, încearcă îndurerata mamă să îi sensibilizeze pe cei doi zei, deoarece în timp ce ea se roagă, ultima fată care nu fusese atinsă de săgețile înveninate ale lui Apollo, își dă ultima suflare. Dar pedeapsa zeilor nu se oprește aici. Ultima pedeapsă aplicată a fost împietrirea Niobei, astfel nihil est in imagine vivum.
Înduioșător este faptul că chiar și după această metamorfoză, piatra ce odată era vie, continuă să plângă și după ce trece în lumea celor necuvântătoare. Nichita Stănescu este cel care se referă la schimbarea Niobei în piatră, referindu-se la faptul că piatra (mamă rămasă fără fii) este un om, în care alt om (Latona) își bagă mâna și o întoarce pe dos, ca pe o mănușă. Potrivit legendei lui Prometeu, ziditorul neamului omenesc, anumite pietre își vor fi păstrat mirosul de om. Astfel se poate explica de ce plânge piatra. Niobe se aseamănă cu Heliadele, care au fost transformate în plopi fiindcă nu se puteau opri din plâns, și la fel ca Niobe, și ele continuă să plângă după metamorfozare. În unele legende, și mai ales în aceasta, transformarea în piatră reprezintă instrumentul pedepsei divine. Piatra este simbolul indiferenței, al intransigenței în fața trecerii timpului și al efectelor acestora. De aceea, Niobe este lăsată să plângă în continuare, să își plângă culpa, să regrete. Dar, Niobe nu este singura care s-a transformat sau a fost transformată în piatră. În mitologia romana, nimfa Echo se preschimbă și ea în piatră, din cauza durerii provocate de respingerea frumosului Narcis.
Prin intensitatea trăirilor, prin multitudinea stărilor emotive, prin muzicalitatea versurilor ce redau povestea Niobei și a Niobizilor săi, Ovidiu demonstrează că e bine să îi cinstești pe zei și că nimeni, în afară de fatum, nu este mai presus de zei.

Articol de Emilia Carata