Unul dintre cei mai cunoscuti si mai populari poeti ai antichitatii, Ovidius este nu numai un poet al lumii, ci si al nostru, cel dintai cantaret al pamantului romanesc pe care a si trait multi ani, surghiunit la Dobrogea, la Tomis. In afara de poemele homerice si de epopeea vergiliana, putine opere au strabatut veacurile cu atata stralucire ca opera poetica a lui Ovidiu, intrand in patrimoniul culturii universale.
In numeroase versuri din Triste si Pontice el ne descrie tinuturile, clima, locuitorii din Dobrogea si felul lor de trai. In miscarea literara romana din a doua jumatate a secolului I i.e.n, Ovidiu este printre poetii cunoscuti sub numele de elegiaci, care parasesc traditiile legate de marile genuri ale clasicismului grec, de aceea, ei vor fi cunoscuti si ca “poetii noi”. Astfel, poezia elegiaca romana deplaseaza obiectul analizei sentimentelor din domeniul mitologiei in acela al vietii sufletesti a poetului. Poetii elegiaci romani fac din propriile sentimente si pasiuni subiect de inspiratie si creatie poetica, iar lumea mitologica trece pe planul al doilea. Pe langa unele stiri sporadice din primele sale scrieri, isi deapana povestea vietii intr-o elegie, mai exact elegia a X-a din cartea a patra a Tristelor. El se temea ca dupa cum era parasit de toti in viata, tot asa va fi uitat de toti dupa moarte.
Ovidiu s-a nascut la 20 martie, anul 43 i.e.n., la Sulmona. Frumusetile naturale ale locului sau de nastere vor avea o binefacatoare influenta asupra poetului mai tarziu, dezvoltandu-i un pronuntat sentiment al naturii si predilectia pentru descrieri cat mai colorate. Inca de pe bancile scolii, Ovidiu poezia se impleteste cu retorica.
Era atunci obiceiul ca, pentru completarea educatiei lor, tinerii romani bogati sa petreaca o perioada la Atena, vechiul si renumitul centru cultural, filozofic si artistic al Greciei.
Din Grecia, Ovidiu intreprinde, in tovarasia prietenului sau Pompeius Macer, poet de asemenea, o calatorie in orasele de pe coasta Asiei Mici, si in primul rand pe meleagurile Troiei, considerata a fi leaganul Romei insasi. Reminiscente indepartate, dar impresii puternice si nesterse ale acestei calatorii din tinerete, se regasesc in opera lui principala, Metamorfozele, care ne face sa vizitam rand pe rand toate meleagurile lumii grecesti. Dovada ca poetul a vizitat aceste locuri ne-o dau nu atat precizia cunostintelor geografice, cat familiarizarea lui cu raurile, cu muntii si, in general, cu peisajul grec, care-i serveste adeseori de cadrul pentru legenda. In Sicilia, a vizitat vestitele monumente de pe insula si a admirat neintrecutele ei frumuseti naturale. Iar impresiile culese de aici, i s-au intiparit atat de adanc in suflet, incat Metamorfozele si Fastele sunt pline de descrieri ale unor locuri celebre din aceasta insula.
Dupa sosirea la Roma, Ovidiu se retrage putin cate putin din serviciul militar, din cariera sa publica, singura glorie care ii ramane, fiind cea literara. Intr-un pasaj ramas celebru pentru lirismul lui, in care isi exprima credinta ca poetii sunt nemuritori, Ovidiu arata explicit scopul vietii sale: "Eu vreau o glorie nemuritoare; eu vreau sa fiu cantat de-a pururi pe intreg globul pamantesc". De-acum, intreaga viata si-o inchina numai poeziei.
Inspiratia sa poetica nu mai este alimentata din legendarul trecut indepartat, ci de un prezent pe care el il considera fericit: "Sa laude altii timpurile de odinioara; eu sunt fericit ca m-am nascut in epoca de fata; ea este cea mai potrivita cu gusturile mele". Si intr-adevar, romanii din vremea lui Ovidius se bucurau de binefacerile pacii si ale belsugului, dupa cinsprezece ani de razboaie civile, carora le-a pus capat victoria a lui Octavian de la Actium.
Devenind interpretul bucuriei de a trai al societatii timpului sau, Ovidiu scrie poeziile sale de dragoste grupate in trei culegeri principale: Amores, Heroides si Arta iubirii. Ele constituie prima parte a activitatii sale poetice, poezia de tinerete.
Cea dintai a fost Amores, in care canta dragostea sa pentru o femeie, careia ii imprumuta numele fictiv de Corinna, in al carei nume se refera nu numai la o femeie, ci la toate femeile frumoase din Roma, iubite de el. Aici, iubirea este pentru Ovidiu mai mult un capriciu, o aventura galanta; de aceea el spune ca este un "cantaret al iubirilor gingase" (tenerorum lusor amorum).
Pe cand in Amores, Ovidiu a zugravit, cel putin formal, propriul sau sentiment de iubire, Heroidele, care sunt o culegere de scrisori in versuri adresate de unele personaje istorice sau legendare grecesti, in majoritate femei, zugravesc sentimentele altora.
Ultima opera importanta in care poetul canta dragostea este Arta iubirii. Aici poetul expune mijloacele cu ajutorul carora se castiga si se pastreaza iubirea unei femei. El va incerca sa spulbere si mai tarziu, in anii grei ai exilului, acuzatia ce s-a adus acestei opere de a fi fost o scoala a imoralitatii. In lunga scrisoare trimisa de la Tomis imparatului Augustus, poetul se dezvinovateste, aratand ca iubirea a fost intotdeauna o tema indragita si de poetii din trecut, fara ca asupra lor, in viata sau asupra memoriei lor dupa moarte, sa apese o asemenea ocara. Arta iubirii se distinge printr-un spirit de observatie fin si patrunzator si mai ales prin cunoasterea psihologiei feminine. Aceasta opera are, insa, si o valoare documentata, prin faptul ca zugraveste societatea romana din acel timp, prezentata, probabil de poet in culori mai roze, decat era ea in realitate.
A doua parte a activitatii poetice a lui Ovidiu o constituie operele scrise intre anii 40 si 50 ai vietii sale. Atunci cand isi apara opera, in scrisoare adresata lui August, poetul insusi face distinctie intre versurile usoare, frivole, din tinerete si cele scrise in epoca maturitatii sale poetice: Metamorfoze si Faste.
Si fiindca orice drum spre epopeea nationala i-l inchidea Eneida a lui Vergiliu, opera clasica inca de la aparitia ei, Ovidiu se indreapta spre epopeea mitologica. Ovidiu este primul poet roman care scrie o astfel de opera de mare amploare, singura care ni s-a pastrat in intregime din antichitatea romana.
Daca tinem seama numai de numarul mare al legendelor – aproape 250 – din cele 15 carti ale Metamorfozelor, intelegem ca niciuna dintre operele elenistice nu-i putea oferi poetului un material mitologic suficient. Mai presus de caracteristicile specifice si divergente ale diferitelor izvoare, complexitatea operei avea nevoie de un viguros talent poetic unificator, care sa creeze un tot organic si armonios. Talentul lui Ovidiu a avut aceasta forta unificatoare; el s-a ridicat peste ariditatea plina de eruditie mitologica a diferitelor culegeri si a dat operei sale o aleasa tinuta literara si artistica. Spre deosebire de inaintasii sai, care grupeaza legendele probabil dupa tipul de metamorfoza (in pasari, in reptile, in piatra), dupa originea lor sau dupa divinitatile care au cauzat schimbarile, Ovidiu, in efortul lui de a ridica la rangul de epopee o creatie pana atunci didactica, a adoptat criteriul mitologic. Exceptand poemele homerice, nicio alta opera literara antica n-a avut mai mare popularitate de-a lungul veacurilor. Si aceasta este cea mai mare consacrare ce se poate da unei opere mari. Ea adevereste in acelasi timp, previziunea lui Ovidius, care, in ultimele versuri ale poemului, constient ca a ridicat un adevarat monument poetic, exclama cu legitima mandrie: "Am terminat o opera pe care nici mania lui Joe, nici focul, nici fierul, nici dintele vremii nu vor putea-o nimici. Iar cand va sosi acea zi, stapana numai pe trupul meu, [...] eu, totusi, nemuritor prin ceea ce este mai bun in mine, ma voi inalta mai presus de stele si numele meu va fi nepieritor."
Spre sfarsitul anului 8 p.Hr., pe cand Ovidiu, poet celebru si admirat de toti, se indeletnicea cu definitivarea Metaformozelor si cu strangerea materialului documentar pentru celelalte carti ale Fastelor, este pedepsit, printr-un ordin imperial, cu cea mai usoara forma de exil – relegarea. In realitate, pedeapsa este foarte grea, deoarece prin fixarea locului de exil, Ovidiu se va vedea aruncat tocmai la extremitatea nord-estica a imperiului roman, pe coasta Marii Negre, in micul port Tomis. Asupra cauzelor ce l-au determinat pe Augustus sa ia o atat de drastica masura impotriva poetului, domneste inca un mister de nepatruns. Termenii exacti cu care poetul numeste acele cauze sunt "carmen et error", "poezia” si o „greseala". In scrisoarea adresata imparatului, Ovidiu da un amanunt in legatura cu aceasta greseala a sa. El spune ca singura lui vina este ca a vazut un lucru pe care nu trebuia sa-l vada:
"De ce-mi gresira ochii privind nelegiuirea?
De ce din intamplare pacatul l-am stiut?"
Unii pun exilul lui Ovidiu in legatura cu viata particulara a unor membrii ai familiei imperiale. E vorba de nepoata lui Augustus, Iulia, care provocase un scandal public prin relatiile ei extraconjugale si, in general, pentru viata desfranata pe care o ducea. Ovidiu a fost acuzat ca ar fi cunoscut aceste relatii, le-ar fi tainuit si chiar le-ar fi ocrotit in propria lui vila. In sprijinul acestei ipoteze se aduce si faptul, confirmat de izvoarele istorice, ca in anul exilarii lui Ovidiu a fost alungata din Roma si nepoata imparatului, iar amantul ei a trebuit sa paraseasca si el Italia.
Altii atribuie exilul lui Ovidiu unor cauze de natura mistica-religioasa: poetul ar fi profanat misterele divinitatii egiptene Isis. O alta varianta il socoteste pe Ovidiu vinovat de a fi luat parte la misterele pitagoriciene, interzise de lege.
A treia ipoteza este cladita pe un substrat de natura politica. Sustinatorii ei il considera pe Ovidiu complice la o actiune pentru inlaturarea lui Tiberiu, fiul vitreg al imparatului, de la succesiunea la tron, si pentru sprijinirea lui Agrippa Postumus, nepotul lui August. Conducatorul conspiratiei in favoarea lui Agrippa Postumus ar fi fost cel mai bun prieten al lui Ovidiu, Fabius Maximus, mort in imprejurari suspecte curand dupa plecarea poetului in exil. Faptul ca el a fost numai exilat, ar fi o dovada ca n-a participat direct la conspiratie, ci numai la vreo intrunire secreta.
In Triste si Pontice, poetul infatiseaza conditiile in care traieste, exagerand unele aspecte, pentru a-i impresiona pe destinatari, determinandu-i sa faca toate demersurile pentru a-i obtine iertarea sau cel putin transferarea intr-un loc mai putin salbatic si mai putin indepartat de Italia.
Sentimentul ce apare permanent in scrierile din exil este durerea si tristetea poetului.In asta trebuie sa vedem adevarata valoare literara a poeziei din exil. Caci acum, pentru prima oara sufletul lui Ovidiu, stapanit de o adanca melancolie, se manifesta asa cum este el adevarat: apropiat de noi, uman. Din toate procedeele si artificiile genului se desprinde o poezie sincera, personala, elegia adevarata. Elegiile ce descriu calatoria pe mare si viata sa la Tomis pot fi considerate printre cele mai originale, cele mai miscatoare si cele mai pitoresti din literatura latina. Maiestria descrierii rigorilor iernii, succesiunea, gradatia, contrastele si varietatea elementelor constitutive ne arata ca izvorasc din perceperea directa a realitatii, pe care poetul a brodat insa elemente din propria-i imaginatie, precum si artificii retorice. Dintre elementele climei sunt utilizate de poet numai acelea care il ajuta sa puna in lumina viata grea din exil, in special influenta daunatoare asupra sanatatii lui. Pe aceeasi linie a sublinierii aspectelor negative, nefavorabile, se situeaza si stirile pe care ni le da Ovidiu despre vegetatia si bogatiile regiunii dobrogene. Caracteristica si dominanta in peisajul pontic este stepa, lipsa oricarei vegetatii lemnoase, lipsa oricarui pom roditor si indeosebi a vitei de vie. Iar aceste informatii au fost contrazise de multe alte izvoare istorice care afirma existenta unui cult al lui Bacchus in zona Tomis. Cat despre pomii fructiferi si arborii in general, se pare ca Ovidiu a generalizat asupra intregului teritoriu dobrogean particularitatile vegetatiei de stepa – exista realmente in imediata apropiere a orasului – in care era dominant pelinul pentru a sublinia si mai mult uniformitatea si monotonia peisajului, izvor nesecat al sentimentului sau de izolare si singuratate.
Poetul vorbeste si de recolte jefuite, iar „agonisita sarmanului plugar” amintita de poet nu reprezinta decat produsele culese de lucratorii pamantului dobrogean. Poetul spune ca poate ar mai uita de amaraciunile exilului, daca ar avea un petic de pamant pe care sa-l cultive.
Dintre toate populatiile amintite de Ovidiu, getii ocupa cel mai mare loc in opera lui din exil. Poetul ii considera populatie bastinasa, confirmand spusele lui Herodot, cum ca getii ar fi cea mai veche populatie si cea mai numeroasa. Daca din punct de vedere descriptiv e plastic zugravita latura lor razboinica si inclinarea lor permanenta spre harta si lupta, de la brau nelipsindu-le niciodata cutitul, poetul insusi recunoaste ca a fost prea nedrept cand i-a numit pe geti cei mai cruzi oameni din lume. Ovidiu ni-i prezinta astfel, pentru ca apoi sa arate ca pana si acesti neoameni sunt miscati de suferinta celui exilat, ca si ei au intelegere pentru anumite sentimente mai inalte si ca, in sfarsit, sunt si ei capabili sa guste frumusetile unei opere literare, pe care poetul le-o citeste pe limba lor.
Poezia din exil aduce in fata cititorului figura indurerata a celui dintai cantaret al meleagurilor noastre.
