In secolul al V-lea i.Hr., in timpul in care au trait cei trei mari tragici ai antichitatii elene - Eschil, Sofocle si Euripide -, Grecia cunoaste o mare dezvoltare in majoritatea domeniilor si aparitia unor domenii noi. Neobisnuita inflorire a vietii social-culturale a Atenei a facut din aceasta unul dintre cele mai importante centre economice, politice si culturale. Astfel, o parte a cetatenilor, care aveau inclinatii spre cugetare si arta, se puteau dedica filosofiei, literelor, sculpturii...
Ca si comedia, tragedia greaca s-a nascut dintr-un cant. A inceput prin a fi o manifestare liturgica in cermoniile vietii obstesti si ale cultului. Tragedia facea parte din cultul lui Dionysos - Bacchos, zeul al vinului si al desfranarii. Insusi cuvantul drama, care desemna tragediile si comediile deopotriva, a fost la inceput un termen liturgic: intelesul lui este actiune, dar nu actiune scenica, ci actiune culturala, functiune sacra. La inceputurile sale, drama era un spectacol simplu, apoi treptat devine ceea ce azi numim o drama; rolurile erau simplificate la maxim, reducandu-se initial la un cor ce povestea cantat soarta eroului, melodia nu era intrerupta decat de replicile unui singur actor mascat. Pe masura ce continutul de idei al tragediilor oglindeste tot mai mult viata oamenilor, conflicte sociale, motive etice sau drame psihologice, tragediile evolueaza, se modifica si sub raport structural. Rolul corului devine minor, actiunea sprijinindu-se pe jocul actorilor, pe dialog. Daca la inceput actorul completa povestirea cantata, treptat el se transforma in insusi personajul a carui soarta e prezentata. Aceasta evolutie a determinat aparitia actorilor de profesie (in operele unor inaintasi ai tragediei grecesti, autorul insusi sustinea pe scena actiunea, dand replici corul). Datorita introducerii unui al doilea actor (de catre Eschil), apoi a celui de-al treilea (de catre Sofocle) si restrangerii rolului corului se produce o tot mai pronuntata alunecare spre substituirea versului cantat prin dialoguri. Aceasta evolutie se desavarseste in tragediile lui Euripide, in care actiunea dramatica are o structura mai complicata decat la inaintasii sai, iar analiza psihologica a personajelor e mai profunda, datorita inovatiei pe care el o aduce in tehnica dramatica, si anume dilema interioara din constiinta oscilatorie a personajelor, adica folosirea unor argumente pro si contra, ceea ce duce la sporirea tensiunii conflictului dramatic. Cea mai potrivita tragediilor grecesti este afirmatia lui Aristotel in opera "Poetica", ca in orice drama bine construita schimbarea de situatii trebuie sa duca “de la fericire la nefericire, si nu din pricina unei josnicii innascute, ci a unei greseli mari”, savarsita de un erou “care nici nu se deosebeste de ceilalti prin virtute ori dreptate, nici nu ajunge in nenorocire din rautate sau ticalosie...”. “Puterea banului, atitudinea inumana fata de sclavi, razboaiele de contopire - toate acestea sunt osandite cu tarie de un artist a carui conceptie se intemeia pe o profunda compasiune fata de durerile oamenilor.” (Tronski).
Modul in care s-a raspindit tragedia ne este necunoscut, insa stim ca grecii insisi pastrau amintirea ca ar fi fost de origine traca. Arheologii din zilele noastre, bazandu-se pe noi descoperiri si chiar pe marturii textuale, afirma ca tragedia este un rod al sincretismului petrecut la sfarsitul mileniului al doilea. Aristotel incearca la sfarsitul secolului al IV-lea i.e.n sa reconstituie originile dramei, intr-un capitol al "Poeticii", insa nu pare sa fi avut la dispozitie decat creatii lirice ale unor poeti culti, in genul compunerilor populare cantate de participantii la procesiunea bacchica si de corul satyrilor.”ivita din capul locului pe calea improvizatiilor...tragedia s-a desavarsit putin cate putin, pe masura fiecarui noi element dezvaluit in ea, pana cand, dupa multe prefaceri, gasindu-si firea adevarata, a incetat sa se mai transforme...”(Aristotel, "Poetica"). Mistica la originile ei, tragedia evolueaza intr-un sens social si laic, facandu-se ecoul celor mai importante evenimente ale vremii. Poetii tragici cautau sa puna in scena legende inzestrate cu un adanc inteles omenesc, susceptibile sa destepte in sufletele privitorilor, pe calea participarii pe care o inlesneste orice opera de arta, sentimentele de mila si de frica, in care, de la Aristotel pana in zilele noastre, teoreticienii literari au vazut componentele inevitabile ale emotiei tragice. Tragicii greci n-au fost numai simpli spectatori ai evenimentelor politice interne si externe ale timpului lor, ci s-au angajat activ in valtoarea acestora: Eschil a participat la batalia de la Maraton, Salamina si Plateea, iar Euripide a trait profund dezastrul democratiei ateniene in timpul razboiului peloponesiac, din care cauza a fost nevoit sa-si paraseasca patria (in anul 408 i. Hr.) pe care n-a mai revazut-o niciodata (a murit in 406 i.Hr.).
Actiunea tragediilor lui Eschil, Sofocle si Euripide se impleteste in jurul unui erou principal, a carui soarta tragica este zugravita cu mijloace de inalta tensiune si expresivitate. Interventia fugitiva a unor personaje nu face decat sa dezvaluie mai profund toata gama situatiilor tragice, care se succed in mod implacabil in viata eroului principal. Este adevarat ca suferintele personajelor sunt o implinire riguroasa a fatalitatii, un nemilos verdict pe care il hotarasc zeii pentru a pedepsi actiunile lor neconforme cu spiritul de viata al cetatii, gravele lor greseli.
Cele sapte drame eschyleene ajunse pana la noi (din productia dramatica a lui Eschyl, care pare sa fi numarat intre 80 si 90 de tragedii si drame satyrice, ne-au parvenit urmatoarele: Rugatoarele, Persii, Cei sapte impotriva Tebei, Prometeu inlantuit si trilogia Orestia - Agamemnon, Purtatoarele de prinoase si Eumeridele) arata a fi construite in jurul pedepsei pe care in mod inevitabil si-o atrag pacatele oamenilor. In tragediile lui Eschil sunt exprimate ideile politice ale dramaturgului. Reprezentant al fractiunii conservatoare a democratiei ateniene, Eschil ramane insa, mai presus de toate, un cuget treaz si o constiinta curata, sensibila la aspectele crude ale unei societati pe care vroia sa o faca mai buna.
Daca Pericle a ridicat democratia sclavagista pe culmile ei cele mai inalte pe plan politic si militar, in opera lui Sofocle se desavarseste oglinda literara a acestui apogeu, se intrupeaza in chip fidel nazuintele politice, conceptiile morale, juridice, religioase ale democratiei sclavagiste. Sofocle a manifestat inca din copilarie o puternica pasiune pentru literatura, cautand cu nesat in operele homerice, in tragediile lui Eschil si in folclor raspuns la numeroasele probleme ale timpului sau. Copil fiind, a participat in corul ce sustinea reprezentari pe scena, in anul 468 i.Hr. a castigat pentru prima data premiul I la Atena, cucerind auditoriul rafinat al cetatii. In cei 60 de ani de creatie cetatenii i-au mai aplaudat de inca 23 de ori victoria la intrecerile dramatice, fara a avea prilejul sa-si manifeste compasiunea pentru vreo infrangere, al carei gust amar Sofocle nu l-a simtit niciodata. Din cele 120 de piese cate se pare sa fi scris Sofocle, abia sapte s-au pastrat pana in azi: Antigona, Aias, Oedip rege, Electra, Femeile din Trachis, Filoctet, Oedip in Colonos. Spre deosebire de autorul operei "Persii", din operele lui Sofocle lipseste cu desavarsire ideea ca pacatul zamisleste pacatul. Sofocle nu e senin, oricat s-ar fi amagit in aceasta privinta o critica stapanita de prejudecati clasiciste. Morala tragediilor lui e mereu aceeasi. Heracles ii spune lui Filoctet ca respectul fata de zei e cea mai inalta virtute, idee exprimata si de Athena in Aias si de catre Ismena in Oedip in Colonos. Frumusetea unica a tragediei lui Sofocle sta in contrastul dintre ardoarea trairii, intre multitudinea de daruri care au facut din om “cea mai minunata faptura a Firii” si amenintarea unei divinitati ce nu intelege si nu iarta, sta in cantarea elanului frant, a singuratatii neimpartasite. Sofocle desavarseste constructia dramatica a pieselor, pe care o incepuse Eschil, introducand cel de-al treilea actor. El faureste o actiune mai complexa, cu participarea unor numeroase personaje secundare. In crearea tragediilor, Sofocle se inspira din aceleasi izvoare ca si Eschil, ca si inaintasul sau, el face apel la cunoscutele legende si eroi mitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind asemanatoare cu a pieselor lui Eschil sau continua tema abordata de acesta (de pilda, in Antigona, Sofocle porneste de la momentul final al tragediei Cei sapte contra Tebei) /.
Astfel, daca Sofocle e poetul maretiei pe care nenorocirea n-o infrange, Euripide este poetul slabiciunii omenesti. Eroii sai sunt spirite tari, robite unei singure porniri. Deplina daruire, taria de sentiment, marinimia pe care nimic nu o abate - iata esenta poeziei lui. Aceasta poezie este trista, dar contemplarea suferintei nu-i intotdeauna disperare; omul poate gasi in el, in nobletea si barbatia lui, alinare impotriva sortii. Asa cum afirma Parvan in Anaxandros: “Sunt oameni cari, tristi si fricosi, asteapta sa vina moartea, si sunt oameni cari, hotarati si senini, merg impotriva mortii. Cei ce asteapta stau pe acelasi loc, in acelasi gand, si gasesc viata goala. Dar cei ce merg strabat viata, vad mereu tarmuri noi si doresc puternic ca zeii. Si moartea e, pentru cei ce asteapta, ultima oboseala a vietii; dar pentru cei ce merg, ultima dorinta a vietii” (“Idei si forme istorice”). Spre deosebire de Sofocle, contemporanul sau mai tanar Euripide, prins in valtoarea actualitatii, rasfrange cu o extraordinara intensitate indoielile si temerile vremii. Nu numai tonul amar al foarte multor piese e prilejuit de atmosfera infrangerii ce avea sa clatine din temeli primatul politic si prestigiul cultural al Atenei lui Pericle, dar pana si drame intregi se inspira vizibil din episoade ale lungului conflict, se fac ecoul tulburarii incercate de o parte a opiniei publice in fata unor crime a caror posibilitate parea exclusa de gradul de civilizatie atins de cetatile in lupta. Ca orice alt mare artist, opera lui Euripide nu a fost apreciata la justa lui valoare in timpul vietii, ci din contra, dramele lui erau jucate foarte rar, datorita faptului ca stilul acestuia nu avea acea religiozitate pe care o aveau stilurile precursorilor sai. Cu moartea lui Euripide incepe adevarata-i glorie, sortita sa dureze pana in zilele noastre si care avea sa faca din autorul altadata neinteles “poetul tragic prin excelenta”(Aristotel "Poetica"). In aceasta ordine de idei, in epocile elenistica si romanica singurele drame din repertoriu neincetat reluate au fost tragediile lui Euripide. Aceeasi exceptionala popularitate explica fara indoiala faptul ca in vreme ce din piesele lui Eschyl si Sofocle s-au pastrat doar cate 7-8, din operele lui Euripide au ajuns pana la noi 18: Alcesta, Bacchantele, Ifigenia in Aulis, Medeida, Heraclizii, Heracles, Andromaca, Hecuba, Ion, Rugatoarele, Troienele, Electra, Elena, Ifigenia Taurica, Fenicienele si Oreste. Intre cele mai vechi si cele mai noi o citire atenta nu poate sa nu observe deosebiri, ce tin de structura dramelor, in parte de tonul lor, dar mai ales de continutul de idei, influentat de evenimentele in mijlocul carora au fost compuse. S-au putut distinge astfel piese cu prolog si fara, piese in care rolul corului e important ori secundar, sub raportul atmosferei in care se desfasoara, piese senine si triste - asa cum in productia dramaturgului critica deosebeste drame “roze” si “negre”.
Caracteristice teatrului lui Euripide sunt trei: realismul (in acceptia de apropiere de aspectele familiare ale vietii), retorica (inclinarea spre virtuozismul verbal) si filozofia - inteleasa nu ca expresia unei conceptii despre lume, ci ca o predilectie manifestata dezbaterilor de idei.
Oedip rege
In Oedip rege, care pentru cei mai multi critici este prin excelenta tragedia Destinului, a blestemului zvarlit asupra casei lui Labdacos pentru a-l duce la pierzanie pe Oedip, pe feciorii lui si pana si pe curata Antigona, nu se face vreo aluzie la vina lui Laios, nu se pomeneste o singura data legea dupa care copii ar fi sortiti sa plateasca pacatele parintilor. Ceea ce intalnim pentru prima data in opera lui Sofocle e afirmarea unei responsabilitati individuale, in numele careia fiecare om e chemat sa dea seama pentru faptele savarsite de el.
Sofocle isi exprima foarte clar ideile religioase si morale care izvorasc din credinta intr-o lume divina, dreapta, care pedepseste crima si apara nevinovatia, mai ales in Aias si in Antigona, celelalte cinci drame oglindesc o conceptie diferita despre lume si viata, despre raporturile zeilor cu muritorii. Aceasta nu se marturiseste nicaieri mai lamurit decat in Oedip rege, drama nefericitului fiu al lui Laios, ale carui crime sunt toate involuntare, dar a carui pedeapsa e cumplita. Oedip este vazut ca un “om amarnic de nefericit”, caci daca acesta e unealta unei razbunari dumnezeiesti - exista nenumerata dovezi ale acestei comparatii pe tot parcursul textului - unealta nu e lipsita de vointa si de personalitate. Dimpotriva, e un om marinimos si drept, din adancul fiintei lui ingrozit de crima si de incest, acte pe care el fara stirea lui le infaptuieste. Povestea este deslusita de cor:
“Vai, generatii de oameni!
Caci cine, ce om cunoscut-a
Vreo fericire mai mare decat
Aceea ce si-a inchipuit el insusi?
Si-nchipuirea-i desarta
Avandu-te pilda pe tine
Pe tine, cu soarta ta, biete Oedip, intre oameni
Nu fericesc pe nici unul
De-atunci te numeai rege-al meu
Si erai mai presus de oricine
Domnitor in puternica Teba.
Si acum cine-i cel ce se-aude mai jalnic?
Cine-n cumplite dureri, in obide
A cazut printr-a vietii schimbare?"
Inovatia adusa de Sofocle dramaturgiei elene este drama interioara, care se poate observa cel mai bine in lucrarea Oedip rege. Il putem astfel, cunoaste pe Oedip puternicul, Oedip conducatorul, Oedip regele Tebei, Oedip ucigas fara sa vrea. Frumusetea acestei inovatii este ca alterneaza starile spirituale ale personajului de la fericire, la suparare, la neputinta in fata viitorului nefast al Tebei, la speranta, la furie, la pace interioara, la dezgust - una cate una trece de la o stare la alta, cele doua stari fiind antitetice - tinand astfel auditoriul in suspans...
Zeii sunt puternici, se amesteca in treburile omenesti, dar ochiul omului nu ii vede. Oedip se intreaba: “M-o fi orbit un zeu vrajmas?”, dar nu stie sa raspunda; intrebarea rasuna in pustiu. Zeii sunt drepti, fiindca in conceptia lui Sofocle ei nu pot fi priviti altfel. Dar nici credinta, nici evlavia nu ii aduc salvarea lui Oedip si nici urmasilor sai.
Oedip rege poate fi interpretat si ca tragedia nazuintei spre lumina. Eroul, intrupare a gandirii omenesti, cauta sa patrunda taina ce il inconjoara. Fara teama de primejdii, isi duce pana la capat cercetarea, apoi victima a propriei indrazniri, se prabuseste. Frumusetea unica a lucrarii Oedip rege sta in realizarea unui umitor contrast intre ardoarea trairii, intre darurile facute omului, ce fac din acesta “cea mai minunata faptura a Firii” si amenintarea unei divinitati ce nu intelege si nu iarta.
Partea de inceput a lui Oedip rege este reprezentata de dialogul plin de amaraciune si neputinta al lui Oedip, personajul in jurul caruia orbiteaza intreaga drama, in fata viitorului nefast al Tebei adresat intr-o adunare publica la care raspunde un preot ce ii dezvaluie faptul ca cetatenii orasului sunt nefericiti, sunt bolnavi, nu se mai nasc copii - indiciu ca zeii nu sunt multumiti. Acest dialog este plin de sentimente intense si in care se pot observa calitatile lui Oedip: un bun conducator, care stie sa asculte poporul si care face tot ce poate pentru a ii multumi pe acestia. Oedip uimeste: el deja intuise problema si il trimisese pe Creon, cumnatul sau, la Oracolul din Delphi, la profetul Phoibos. Salvarea Tebei era: “gonirea unui vinovat sau ispasind o moarte prin moarte!”, adica trebuia omorat sau alungat ucigasul lui Laios, regele de dinaintea domnirii lui Oedip. Acesta blesteama pe oricine il gazduieste pe ucigas, vazand ca nimeni nu marturiseste ca ar sti pe cineva care poate indica criminalul, folosindu-se pe calitatile sale oratorice. Dar informatiile date de popor, cum ca niste calatori l-ar fi ucis pe Laios, nu l-au multumit pe Oedip, cerand astfel sa fie adus un taran care era cu fostul rege cand acesta a fost atacat. Un corifeu i-a sugerat sa apeleze la Tiresias, un profet cu o reputatie impecabila. Insa acesta, vazand adevarul, nu vrea sa i-l spuna lui Oedip, prevenindu-l sa nu investigheze aceasta problema, afirmand ca “Nu voi sa te-amarasc pe tine”. Oedip se incapataneaza, chiar il acuza pe Tiresias ca ar fi mana in mana cu Creon pentru a-l detrona pe el. Dupa multe refuzuri, Oedip se lasa dus de val si il insulta pe profet si acesta ii marturiseste ca “Nu Creon ti-i pierzarea, ci tu insuti esti.”, fapt care il supara si mai tare pe rege. Tiresias nu pleaca inainte de a-i da lui Oedip cateva indicii despre omul pe care il cauta :
“Iti spun cu-adevarat: acel barbat pe care-l
Tot cauti de mult timp amenintand si dand
Legi despre moartea lui Laios, e-aici acela,
Crezut venetic de pripas; se va vedea
Ca-i bastinas teban! Nu se va bucura
De-ntamplare: orb, din unul care vede,
Si cersetor din om bogat ajunge-va:
Se va vadi ca este totodata fiilor
Sai frate si parinte, si-al femeii care-l
Nascu, fiu si barbat, c-a precurvit sotia
Tatalui sau, pe care l-a ucis...”
Omul despre care vorbeste profetul este intr-adevar Oedip, al carui mama si sotie este Iocasta, al carui tata este Laios, pe care l-a omorat, si care are doi fii: Polinike si Eteocles si doua fiice Antigona si Ismena. Curios, regele vrea cu ardoare sa vorbeasca cu taranul si face tot posibilul sa il aduca in oras, in pofida rugamintilor fierbinti ai Iocastei, care probabil intuia cruntul adevar ce va fi descoperit, afirmand chiar ca si profetii se inseala uneori.
Intre timp, vine sol din Corint,unde era regatul parintilor lui Oedip, care anunta moartea lui Polybos. Afland acestea Iocasta, ii aminteste lui Oedip ca ea a avut dreptate. Profetia nu are cum sa fie adevarata. Tatal sau murise de boala, si nu de mana lui, asa cum i-a spus profetul, redandu-i astfel un pic siguranta si speranta lui Oedip, insa el tot se teme de patul mamei sale, ca ar putea sa se intample vreun incest, asa cum ii fusese prevestit. Oedip marturiseste ca de aceea el s-a instrainat de Corint, de teama amenintarii profetului Phoibos, cum ca ar putea deveni ucigas si sa fie sotul mamei sale. In momentul asta, toate sperantele lui Oedip dispar din nou. Solul ii spune ca el nu era fiul lui Polybos, ci ca insusi solul i l-a dat pentru a-l creste regelui care nu putea avea copii. Regele si regina l-au crescut ca si cum ar fi fost al lor, de aceea uimirea lui Oedip este mare. Solul marturiseste ca el avea copilul de la un slujitor al lui Laios, care a plecat din Teba. Intre timp ajunge taranul care a luat parte la atacul lui Laios si solul confirma ca de la acesta are copilul. Fara echivoc, Oedip afla adevarul si o mare furie pune stapanire pe el Afla ca mama sa i l-ar fi dat taranului pentru a scapa de el, fiindca un profet i-a spus ca acesta avea sa isi omoare tatal. Insa taranul nu a putut sa il omoare si de aceea i l-a dat solului.. Orbit de furie, Oedip se duce in camera Iocastei, unde o gaseste pe aceasta spanzurata. Dandu-si seama de ororile comise fara stirea lui, Oedip isi raneste ochii astfel incat sa nu mai poata sa vada, afirmand “ce mai pot oare vedea, ori indragi, ori ce vorba pot auzi cu placere, intre prieteni?” si cere sa fie dus departe de Teba.
Astfel, mantuietorul Oedip, asa cum il numeau preotii, care a raspuns ghicitorii Sfinxului si care a salvat locuitorii Tebei de amenintarea creaturii, devine un blestem, si pentru cetateni, care mureau pe capete si care nu mai puteau avea copii, din cauza pacatului facut de rege, si pentru urmasii sai, cei doi fii care vor muri unul de sabia celuilalt in fata Tebei, cele doua fiice, Ismena si Antigona, ultima murind singura in pustiu fiindca a vrut sa il inmormanteze pe fratele sau potrivit traditiilor.
