Alfabetul grec are douazeci si patru de litere.
Vocalele pot fi lungi sau scurte; unele vocale pot fi chiar deosebite daca sunt lungi sau scurte, in sensul ca: e (e epsilon) este scurt, iar h (e eta) este lung; o (o omikron) este scurt, iar w (o omega) este lung; insa a (a alpha), i (i iota), u (y upsilon) nu se pot distinge in privinta cantitatii; de asemenea, i si u (i iota si y upsilon) sunt semivocale.
Diftongii
Limba greaca are urmatorii diftongi: ai (ai), ei (ei), oi (oi), ui (yi), au (ay), eu (ey), ou (oy) (ultimii trei se citesc: au, eu, respectiv, u).
Spiritul
Vocalele limbii grecesti pot avea doua tipuri de spirit: lin si aspru; spiritul e o reprezentare grafica, o virgulita deasupra literei partea stanga, care indica in general ca odinioara exista o consoana in fata vocalei, consoana ce s-a pierdut, ramanand doar un suflu (un spiritus); spiritul lin nu se citeste, iar cel aspru se intoneaza ca un H slab. Dintre consoane r (r rho) este singura care poarta spirit; de asemenea, r (r rho) si u (y upsilon) la inceput de cuvant poarta spirit aspru.
Accentul
In limba greaca accentul sta pe una din ultimele trei silabe ale cuvantului, deci, fie pe antepenultima (numit proparoxiton), fie pe penultima (numit paroxiton), fie pe ultima. Accentul poate fi circumflex sau ascutit si se plaseaza deasupra vocalei din silaba; cand in silaba este un diftong, accentul se plaseaza pe ultima vocala a acestuia.
Legile accentului
1. Daca ultima silaba e scurta, iar penultima e lunga si accentuata, atunci aceasta silaba penultima poarta accent circumflex.
2. daca ultima silaba e lunga, atunci acel cuvant nu poate avea nici accent ascutit pe antepenultima, nici circumflex pe penultima.
De retinut de asemenea ca accentul circumflex poate aparea doar pe una din ultimele doua silabe ale cuvantului, niciodata pe antepenultima; accentul ascutit poate aparea pe oricare din cele trei pozitii, bineinteles in limitele circumscrise de cele doua legi amintite mai sus.
In cazul substantivelor ne uitam la nominativ singular si de acolo aflam accentul natural; in cadrul trecerii substantivului pe la toate cazurile, el va incerca sa isi pastreze accentul de la nominativ singular, dar, practic, nu va reusi intotdeauna. Cu cat accentul e mai retras, cu atat e mai instabil in decursul flexiunii; de exemplu, substantivul anqrwpos (anthropos = om): accentul natural este pe a (pe alpha, adica pe prima silaba). La genitiv singular, fiindca terminatia ou (oy) e lunga, accentul nu mai poate sta deci pe a, (alpha), vezi legea 2, ci in anqrwpou (anthropoy = al omului) accentul va fi pe w (pe omega, deci pe a doua silaba); asadar, acel ou (oy) actioneaza ca un magnet, atragand accentul spre sine.
Daca accentul natural e pe penultima silaba, atunci va ramane foarte stabil, putandu-se transforma eventual din ascutit in circumflex si invers. La fel si daca accentul natural e pe ultima silaba, acesta ramane foarte stabil, eventual schimbandu-se din ascutit in circumflex si invers. (de amintit ca accent natural inseamna accentul de la nominativ singular, adica forma de dictionar.)
Alte aspecte fonetice
Guturala g (g gamma) urmata de o alta guturala - k, g sau c (k kapa, g gamma sau ch chi) - se citeste "n"; deci scriem gk, gg, gc (gk, gg, gch) si citim "nk", "ng", "nch". De exemplu, substantivul sfigx (sphigx) pe care il citim "sfinx", x (x xi) este de fapt in rostire "ks".
Legea consoanelor finale
In greaca un cuvant se termina numai in nazala n (n nu), nicidecum in nazala m (m mu); in lichida r (r rho), nicidecum in lichida l (l lambda); de asemenea se va termina in consoanele x (x xi) sau y (ps psi), niciodata in z (z dzeta).
Consoanele
1. Consoanele oclusive:
Din punct de vedere al sonoritatii avem oclusive surde, sonore si aspirate. Din punct de vedere al locului de articulatie, avem:
a) Oclusive labiale: p, b, f (p pi, b beta, ph phi);
b) Oclusive velare (guturale): k, g, c (k kapa, g gamma, ch chi);
c) Oclusive dentale: t, d, q (t tau, d delta, th theta).
2. Sonantele:
In indo-europeana, sonantele puteau avea si valoare vocalica; avem:
a) Nazalele m, n (m mu, n nu);
b) Lichidele l, r (l lambda, r rho);
c) Siflantele s, z (s sigma, z dzeta);
x, y (x xi, ps psi) sunt consoane duble.
Cuvintele atone
Cuvintele atone sunt cuvintele neaccentuate; se impart in doua categorii:
a) Atone proclitice,
b) Atone enclitice.
Observatie:
Cuvintele atone fac corp comun cu cuvantul pe langa care stau, contopindu-se chiar cu acestea, influentandu-le uneori accentul.
a) Atonele proclitice nu influenteaza accentul cuvantului de baza (de sprijin), deoarece, punand oricate silabe in fata unui cuvant, tot ultimele trei silabe conteaza.
Avem zece atone proclitice: articolul la masculin si feminin, nominativ singular si plural - 'o, 'h / 'oi, 'ai ('o, 'e / 'oi, 'ai); prepozitiile - ex (ex = din), en (en = in), eis (eis = la/catre); conjunctiile - 'ws (os = ca/precum), ei (ei = daca); al zecelea este adverbul de negatie oy (oy = nu).
Nota: Daca dupa adverbul de negatie urmeaza un cuvant care incepe cu o vocala sau cu o vocala ce are spirit lin, atunci adverbul de negatie se scrie oyk (oyk se citeste "uk"); daca dupa adverbul de negatie urmeaza un cuvant care incepe cu o vocala ce are spirit aspru, atunci se scrie oyc (oych se citeste "uch"); daca dupa adverbul de negatie urmeaza un cuvant ce incepe cu o consoana, alta decat r (r rho) sau u (y upsilon), atunci se scrie oy (oy se citeste "u").
b) Cuvintele atone enclitice sunt plasate dupa cuvantul de sprijin, influentandu-i adesea accentul.
In primul rand avem doua verbe atone enclitice: eimi (eimi = a fi), fhmi (femi = a spune) - ambele au fost enuntate la indicativ prezent, pers. I sg.; aceste doua verbe sunt atone in anumite conditii: trebuie sa fie la indicativ prezent, verbul eimi (eimi) trebuie sa fie copulativ etc..
Avem apoi formele atone ale pronumelui personal la genitiv, dativ si acuzativ, pers. I sg. si II sg.: mou, moi, me (moy, moi, me = echivalent cu mei, mihi, me din limba latina); sou, soi, se (soy, soi, se = echivalent cu tui, tibi, te din latina).
Observatie: Formele pronumelui personal expuse mai sus pot aparea uneori si cu accent propriu.
Tot forme atone are si pronumele tis ti (tis ti = cineva ceva, quis quid in latina); tis ti (tis ti) este si pronume interogativ, dar atunci are accent.
Avem apoi o serie de silabe atone care in greaca nu sunt parti de vorbire, ci simple particule; totusi, ele contribuie la fizionomia unor parti de vorbire, accentuandu-le si scotandu-le in evidenta. De exemplu: egw men, su de (ego men, sy de = pe de o parte eu, pe de alta tu) - egw (ego = eu), su (sy = tu), iar particulele men..., de... (men..., de...) evidenteaza opozitia; egw (ego) si su (sy) poarta accent ascutit.
Particula te (te) plasata dupa fiecare membru al unei insiruiri are valoarea pronumelui adverbial de intarire si.
O alta particula atona este ge (ge), avand diferite valori in functie de context; de exemplu, poate fi tradusa prin in realitate; de fapt, acest ge (ge) are menirea de a sublinia cuvantul precedent.
Encliticele, plasandu-se la sfarsitul cuvantului, influenteaza accentul; este ca si cum am adauga la sfarsitul unui cuvant niste silabe, silabe care, practic, fac parte din acel cuvant, fac corp comun cu cuvantul de sprijin.
Avem urmatoarele situatii:
A) Enclitice monosilabice (vezi particulele de mai sus);
B) Enclitice bisilabice:
a) Cuvintele atone enclitice influenteaza mai putin accentul cuvantului de baza, adesea deloc; astfel, cand un cuvant enclitic monosilabic are drept cuvant de sprijin un cuvant al carui accent este paroxiton sau pe ultima silaba, atunci accentul nu este influentat. De exemplu, logos tis (logos tis = un cuvant oarecare - "lo" este accentuat (accent ascutit)), in acest caz, deci, accentul se afla tot pe silaba lo (lo), ca la logos (logos) singur, deoarece vor fi trei silabe cu tot cu tis (tis), iar accentul ascutit poate fi pe oricare din ultimele trei silabe ale unui cuvant. Daca avem insa cuvant de sprijin din trei silabe, anqrwpos (anthropos - are accentul natural pe prima silaba "an"), si cuvantul aton tis (tis), deci anqrwpos tis (anthropos tis = un om oarecare), vedem ca sunt in total patru silabe, deci accentul ascutit nu mai poate sta pe prima silaba, ci se va muta pe cea de-a treia - os (os); de asemenea, accentul natural ramane grafic marcat, dar se pune accent ascutit si pe a treia silaba, iar in rostire se accentueaza cea de-a treia silaba; asadar, anqrwp(os) tis (anthrop(os) tis).
Deci, ca regula, cand un cuvant are accent proparoxiton, daca e urmat de un cuvant aton, atunci i se mai pune un accent cuvantului de sprijin pe ultima silaba.
b) Atonele enclitice bisilabice aduc si ele unele modificari:
In constructia Swkraths filos esti (Sokrates philos esti = Socrate este drag - accent ascutit pe silaba "kra" din "Sokrates" si pe "os" din "philos"); numele predicativ filos (philos) nu-si modifica accentul sau natural de pe os (os), nu e cazul sa se modifice, ci face corp comun cu atonul enclitic esti (esti), devenind astfel silaba antepenultima a constructiei.
Daca luam insa expresia Swkraths anqrwpos esti (Sokrates anthropos esti = Socrate este om), constructia anqrwpos esti (anthropos esti) este alcatuita din cinci silabe, deci accentul nu mai are cum sa stea in pozitie naturala pe an (an), ci se muta pe os (os), dar grafic ramane accentul ascutit pe ambele pozitii, doar ca in rostire se accentueaza cu precadere ultima silaba a cuvantului de sprijin - anqrwp(os) esti (anthrop(os) esti), desi unii, pentru o mai mare pretiozitate, accentueaza ambele silabe.
Nota: Putem avea doua atone enclitice succedente; in acest caz ele formeaza o unitate in sine (independenta), primul aton primind un accent; de exemplu: 'ws ('os) plus te (te) rezulta 'wste ('oste = incat - este accent circumflex pe 'ws ('os)).
