joseph turmel

Profesorul nostru

“Dar mai rămâi lângă mine: în braţele noastre, alături,
Stânşi între noi jalea grea să-ncercăm să ne-o stingem din suflet”
(Iliada 23,98-99 ).

In fiecare seară de joi, de la orele cinci la opt, şase studenţi robotesc la scandarea, traducerea şi comentarea la cuvânt a Iliadei şi a Odiseii. Ca multi alţii inaintea lor. De data aceasta însă, spaţiul de oficiere este altul decat obişnuitele săli de curs de la Facultatea de Clasice din strada Edgar Quinet.Sunt chiar în Templul lui Ianus, care îşi deschide porţile numai atât cît să le îngăduie neofiţilor să pătrundă in spaţiul unui rar privilegiu. La ora fixată, oficiantul îşi face apariţia: un zâmbet cordial nediscriminatoriu neutralizează de fiecare dată tensiunea vagă care precede orice întâlnire cu Profesorul. Urmează strângerea de mâini şi invitaţia în jurul mesei ovale din salon, pe care aşteaptă, nedeschise, şase 'dosare homerice': cântul zilei, însoţit de o bibliografie solidă, din cele mai variate domenii conexe Bibliei clasiciştilor: comentarii liniare, lingvistică indo-europeană, dialectologie greacă, mitologie şi religie greacă, antropologie, micenologie, geografie istorică. Totul aşezat într-o ordine severă, ce aminteşte de alte vremuri de tinereţe universitară.
Se pătrunde, după o foarte concisă expunere a temei generale, în inima textului: cineva scandează primele zeci de versuri, ceilalţi urmăresc febril, mai mult chipul destins al Maestrului decât înlănţuirea încă misterioasă a metrilor. Poticnirea, falsarea aduce reacţia promptă şi caldă a oficiantului care repară, din memorie, micul neajuns 'de scenă'. E mai degrabă gestul unui expert sufleur venerabil, care şi-a trădat pentru o clipă rolul de regizor. La traducere, apoi, textul e sfâşiat până în ultimele articulaţii şi suferă sub tirania zeloasă a ciracilor, 'a cerbilor tineri', cum obisşnuia să le zică. Fără şicane, Profesorul le dă imbolduri de libertate absolută şi îi poartă pe toate căile posibile de interpetare, închizându-le, apoi, pe rând, cu argumente logice pe unele, şi deschizându-le cu o ardoare abia disimulată pe altele. Din rămăşiţele literei, textul intră in reconstrucţie: sunt dezbătute acerb toate detaliile, pipăite toate morfemele însângerate, vizitate toate latebrele verbului căznit. Profesorul întreabă, moderează şi propune. Vers dupa vers, sensul se intrupează, la început, fragil şi apoi cu o vigoare armonică fără egal. Pe zăngănitul difuz al armelor, pe scrâşnetul carelor de lupta şi pe strigătele incrucişate ale eroilor pune stăpânire, savantă şi teribilă, făptura homerică a Maestrului. Freamătul de păreri, unele decise, altele şovăitoare, ale discipolilor urcă, treaptă cu treaptă, în edificiul de lumină lină al epopeii.
La sfârsitul zilei, dupa istov de lacrimi, vălul Penelopei tronează întreg, limpede şi unic în faţa ochilor halucinaţi ai celor şase peţitori de ocazie. Irenic, Profesorul meditează câteva clipe tăcut, sprijinit în lancea bătăliilor trecute: be d’akeon para thina… Urmează, pentru toţi învingătorii, lovitura de graţie: Profesorul-Aed reia, cu o compasiune totală, lectura tuturor versurilor acum cuminţite. Iar ei ascultă, liberi de tirania paginii scrise, şi înţeleg.

Aşa l-am cunoscut, în cea mai deplină forţă a spiritului, pe Profesorul savant Dan Sluşanschi, astăzi mutat la cele veşnice. Cursurile inegalabile de sintaxă latină, de lingvistică indo-europeană şi de latină târzie şi medievală, la care am asistat ulterior, aveau să dobandească pentru noi o notă de profuzime in plus. Nota epopeică. Il ştiam, în spatele discursului academic fără cusur, pe pasionatul polihistor, traducător al Iliadei şi Odiseii, al epopeilor indiene, al acelor misterice Gathas, al lui Platon, al lui Tucidide şi al atâtor alţi autori de prim rang din cultura clasică. Şi eram întăriţi, prin contagiune, de spiritul lui clar, cuprinzător şi generos, care va dăinui, printre eroi şi morminte, în Grecia din inima noastră.

Un grup de studenţi
_________________
Suus cuique attributus est error. Sed non videmus manticae quod in tergo est.